iubesc...

iubesc un om pe care n-o sa-l cunosc..o fiinta aflata la cateva sute de leghe...departe...il iubesc asa cum stiu eu...mai schiop...nu mai tin minte prima intalnire, a fost acum un an, sau poate doi...dar stiu ca de la primele cuvinte mi-am dat seama ca e o dragoste eterna, nemacinata de timp sau de distanta...sentimente oarbe m-au convins ca el e alesul...si am continuat cu o istorie in orasul meu preferat pe care l-am murdarit mentionandu-l si in alte discutii, Lisabona, iarta-ma!...fara a fi gelos mi l-a prezentat pe Ricardo Reis...si dragostea mea inflorea...am uitat de toate numele care mi-au tinut companie in pat de-a lungul noptilor insirate in anotimpuri...m-a plimbat cu pluta de piatra pana in pestera ce inainte i-a apartinut lui Platon...am avut si pauze, dar n-am incetat sa astept urmatoarea intalnire pentru ca pentru el as putea citi evanghelia..."ochii care nu se vad se uita"...nu si in cazul meu...sunt aici sa-l iubesc pana la ultima suflare, pana cand intermitentele mortii vor fi maculatura...spunea ca memoria este dramaturgul vietii si ca pune in scena si deseneaza cate un costum pentru fiecare dintre persoanele cunoscute...distanta dintre ce a fost o persoana si ce ne amintim despre ea este literatura...in alta seara mi-a murmurat ca el nu traieste in trecut, ci ca este plamadit din el...m-a asigurat ca singurul lucru care exista este trecutul, prezentul nu este, iar viitorul nu stim daca va exista...si a incercat sa-mi demonstreze teoria...cand rostesc "Acesta este prezentul" totul este deja trecut...ne potrivim atat de bine...ma agat in fiecare zi de trecutul intunecat metamorfozat in cuvinte consecutive, pentru ca ar fi prea mult sa le numesc literatura, cu asta se ocupa el, poate si eu intr-un viitor care oricum nu stiu daca va exista...si mai crede ca nu exista nimic dupa moarte...nu te cunoscusem inca atunci cand i-am marturisit acest lucru profesorului de religie...si m-a invatat ca un singur cuvant nu e poetic, ceea ce il face pasibil de interpretari e celalalt cuvant care-l urmeaza, sau cel de dinainte..."un cuvant nu e niciodata singur", asa cum sunt oamenii as adauga eu din postura de iubita necunoscuta, dar care aspira sa-ti fie in continuare confidenta si amanta...dar el nu este de acord cu teza mea..nimeni nu este singur pentru ca singuratea absoluta ar insemna nimic, un nimic care nu este constient de propria lui singuratate, crede el....si in continuare ne contrazicem...e convins ca jurnalismul e tiranie curata, eu sunt in perioada in care cochetez cu el si imi place, inca n-a devenit un tiran...n-am cum sa nu-l iubesc, sa nu-l caut, sa nu tanjesc...o sa-l mai insel pentru ca sunt femeie... astept cu sufletul la gura sa-mi potoleasca dorinta arzatoare ...nu uita...te iubesc literar si literal!...