mic-dejun de amintiri...

era randul lui sa se trezeasca primul...intr-o relatie fara reguli, dar aprinsa de imaginatie....florile din perna isi pierdusera mirosul, nu s-au ofilit doar ca noaptea anterioara furase toate simturile...ochii lui caprui au zarit inatai o fata ce vorbea despre liniste...cutele asternuturilor primeau razele strecurate ale soarelui de-abia nascut...perdeaua mov se unduia in ritmul vantului adormit...copacul din camera era insetat...cartea de pe noptiera avea pagina a douasprezecea indoita...veioza de langa ar fi avut ceva de spus, dar nu isi dorea sa strice echilibrul lustrei cu trei picioare...oglinda uitase la ce a fost martora, poate doar patul mai suferea...intr-o astfel de atmosfera el cobori pe covorul liliachiu...ce noroc ca nu suporta papucii...culoarea inchisa era ca o terapie pentru talpile desculte...si ea dormea...acum continuarea ar fi la fel de siropoasa...stropita cu suc de portocale, cu paine uscata si atat de multa cafea incat sa umple o ora dintr-o dimineata trucata...aprinse o tigara...oualele fierbeau in ibricul preistoric, era cadou de la bunica...cutia de lapte ajunsese singura pe masa ovala, dar ceralele inca erau in debara...mai puteau astepta pret de o tigara...cafeaua era gata, numai ea nu se trezea...se visase din nou acasa, dar nu mai era cazul, azi era prima zi din restul celor doi ani departe de munti...era singur intr-o camera fara cortine...ea nu era, dormea in alta tara...

...in alt colt de oras, o alta ea isi incepea ziua visand la el, care isi astepta in vis adormita...perdeaua neagra stationa...oglinda nu avea...veioza nici atat, doar o carte cu pagina a douasprezecea indoita...biblioteca nu spunea povesti, doar cearsaful ar fi putut lega ceva despre agitatia unui trup gol pe care l-a protejat de racoarea noptii adevarate... pe lada acoperita de flori au venit o cana cu ceai de vanilie si cateva triunghiuri de branza dulce...ea era in compania diminetii si a catelului ce sprijinea geamul...fumul de la tigara celeilalte ea s-a intalnit cu fumul lui si au hotarat sa plamdeasca plozi in liniste...era pana la urma dimineata tuturor traita pe continente diferite in momente nesincronizate...

iubesc...

iubesc un om pe care n-o sa-l cunosc..o fiinta aflata la cateva sute de leghe...departe...il iubesc asa cum stiu eu...mai schiop...nu mai tin minte prima intalnire, a fost acum un an, sau poate doi...dar stiu ca de la primele cuvinte mi-am dat seama ca e o dragoste eterna, nemacinata de timp sau de distanta...sentimente oarbe m-au convins ca el e alesul...si am continuat cu o istorie in orasul meu preferat pe care l-am murdarit mentionandu-l si in alte discutii, Lisabona, iarta-ma!...fara a fi gelos mi l-a prezentat pe Ricardo Reis...si dragostea mea inflorea...am uitat de toate numele care mi-au tinut companie in pat de-a lungul noptilor insirate in anotimpuri...m-a plimbat cu pluta de piatra pana in pestera ce inainte i-a apartinut lui Platon...am avut si pauze, dar n-am incetat sa astept urmatoarea intalnire pentru ca pentru el as putea citi evanghelia..."ochii care nu se vad se uita"...nu si in cazul meu...sunt aici sa-l iubesc pana la ultima suflare, pana cand intermitentele mortii vor fi maculatura...spunea ca memoria este dramaturgul vietii si ca pune in scena si deseneaza cate un costum pentru fiecare dintre persoanele cunoscute...distanta dintre ce a fost o persoana si ce ne amintim despre ea este literatura...in alta seara mi-a murmurat ca el nu traieste in trecut, ci ca este plamadit din el...m-a asigurat ca singurul lucru care exista este trecutul, prezentul nu este, iar viitorul nu stim daca va exista...si a incercat sa-mi demonstreze teoria...cand rostesc "Acesta este prezentul" totul este deja trecut...ne potrivim atat de bine...ma agat in fiecare zi de trecutul intunecat metamorfozat in cuvinte consecutive, pentru ca ar fi prea mult sa le numesc literatura, cu asta se ocupa el, poate si eu intr-un viitor care oricum nu stiu daca va exista...si mai crede ca nu exista nimic dupa moarte...nu te cunoscusem inca atunci cand i-am marturisit acest lucru profesorului de religie...si m-a invatat ca un singur cuvant nu e poetic, ceea ce il face pasibil de interpretari e celalalt cuvant care-l urmeaza, sau cel de dinainte..."un cuvant nu e niciodata singur", asa cum sunt oamenii as adauga eu din postura de iubita necunoscuta, dar care aspira sa-ti fie in continuare confidenta si amanta...dar el nu este de acord cu teza mea..nimeni nu este singur pentru ca singuratea absoluta ar insemna nimic, un nimic care nu este constient de propria lui singuratate, crede el....si in continuare ne contrazicem...e convins ca jurnalismul e tiranie curata, eu sunt in perioada in care cochetez cu el si imi place, inca n-a devenit un tiran...n-am cum sa nu-l iubesc, sa nu-l caut, sa nu tanjesc...o sa-l mai insel pentru ca sunt femeie... astept cu sufletul la gura sa-mi potoleasca dorinta arzatoare ...nu uita...te iubesc literar si literal!...

verighete-violete...

albastru simbata... rosu duminica... niciodata impreuna... mereu separate invaluind un trup ce se indreapta spre patruzeci de ani.. albastru si in ochi... aur-violet pe mana stanga... copile-narcise mangaiate pe sepale... aburi rotunzi de caldura si o privire completata de un evantai de lalele negre... urma de dandy ferchezuit, dar natural...premiera pe ecranele cinematografului la care a rulat timp de doi ani aceeasi pelicula ieftina... revenim in curand la "Frumosul si Bestia", dar mai oferim si amuzament cu "uite ce vaca!" sau "pasarica, ce grasa esti!", toate derulate in pauzele publicitare, atunci cand la premiera se mai rupe filmul... incursiunea in real a fost prea absurda... masuram distanta...sunt cativa metri pentru mine... e neclar... cui pe cui se scoate... a incercat cineva sa scoata un cui cu altul?... dar batranii sunt intotdeauna mai intelepti si mai isterici... barna, sol, sarituri, dar mai ales paralelele... si maine ma mai ingroapa un telefon...daca n-as spune povesti, n-as exista... ironie de duminica adapata din trandafirii diminetii...pacat ca tepii sunt mai puternici ca mirosul...durere de resemnare supravegheata atenta de orgoliu...nuia pe inima... corectie neadecvata intr-un colt de masea ingalbenita de tigari...stinghii despartitoate si salut specific... teoaria comunicarii functioneaza, noroc ca acum stiu sa fug spre intermintentele mortii... in lanul de floarea-soarelui n-a mai ramas nimeni doar sperietoarea al carei schelet e mancat de cariile de lemn...apa verde in calea fericirii...doar scara de incendiu ruginita inventata de o dorinta fizica ridata...si maine vor deceda toate violetele din albastrele inflorite in pamantul mimozelor...

delir

stimati calatori...urmeaza statia bucuresti cu luna pe partea stanga si cu soarele pe partea drepta, iar pe sina avionul aproape de aterizare...am facut azi 120 de kilometri cu masina...poate si sauna intr-o sala...si un exercitiu teribil de imaginatie...am compus un om din versurile unor melodii..adevarul e ca mi-a lipsit cea care imi aducea intregul...la fel ca in toata aceasta adunatura de zile...obsesia mea nu se opreste, e mai convigatoare pe zi ce trece... mult prea ridicol...e ca si cum ti-ai dori piersici in mijlocul iernii...se gasesc in galantar, dar la preturi enorme, iar eu n-am fata de ele...in tot ce fac e un sambure din aceea piersica visata...da, el e o salata de fructe din care am gustat doar o parte si care acum mi-a fost luata, iar mie mi-a ramas gandul la fragi, la piersici, la stafide, la struguri...daca si mancarea si-ar putea refuza consumatorii am avea mai multe depresii...un filosof optimist ar spune, ca e bine ca doar oamenii pot avea astfel de puteri...oare cum ar fi ca o banana sa mi se refuze doar pentru ca sunt bruneta?...ma rog s-ar rezolva la coafor...dar daca o nectarina m-ar umili pentru ca sunt rubensiana?...operatii si regim ar fi solutia...daca un pepene s-ar indoi de cultura mea generala?...mai multe ore in biblioteca...daca un mar mi-ar spune ca sunt urata?...iar operatii...daca o portocala s-ar gandi ca sunt prea scunda?...aici am incurcat-o, o s-o fraieresc purtand sandale rosii cu talpa?...sau s-ar prinde si ea..daca o cireasa crede ca sunt lenesa?....mai multa munca...sau poate strugurii ma vad ingusta la minte?...si aici am cam incurcat-o... daca ananasul ghiceste mediocritatea din mine?...nu mai am solutii...intr-o lume fructuala as muri de foame...dar nu-i nimic, doar oamenii refuza, fructele inca ma vor...

sunetul victoriei...

mi-am taiat parul...mi-am ascuns sanii in spatele unei aparatori...am imbracat pantalonii albastri, am tras peste ei cizmele ce-mi ajungeau pana la genunchi...camasa alba si apoi tunica...n-avea cum sa lipseasca palaria cu boruri largi...la ora 17:00 trebuia sa fiu langa copacul stramb din pădurea Greweln, pe cararea cu dor...ma pricopsisem cu un duel acontat printr-o scrisoare...am cerut satisfactie, dar nu mi s-a dat si trebuia sa rezolv problema cu floreta...dar in aceea perioada femeile nu aveau voie sa aiba astfel de pretentii si nici sa se lupte...speranta cea mare nu era sa castig, ci doar sa fiu recunoscuta...imi doream dezonorarea adversarului...si daca aveam sa mor, muream de floreta lui...i-am cerut sa fie un duel fara martori si a acceptat...eu am venit dinspre izvorul dorului...el dinspre inchisoarea datornicilor...am scos floretele si primul asalt mi-a lasat o urma pe bratul drept...dar dusmanul meu cel mai aprig a fost vantul care s-a pornit si mi-a aruncat palaria la cativa metri...figura inspaimantata a barbatului m-a tintit intre frunzele toamnei..."de ce?"...si s-a repezit sa-mi controleze rana..."sa continuam!" am zis...mi-a mangaiat pletele, acum inexistente..."sunt in mainile tale, omoara-ma"...as fi vrut sa-i infig lama ascutia fix in inima, dar n-am putut...nu-l mai vazusem de atata vreme...

...costumul de muschetar lenevea in asfintit...floretele ramasesera in padure...Tarnava era martora cuvintelor de ciocolata cu fum...vinul se asorta cu aramiul de pe mal...apa era calda si rasetele noastre erau din alta poveste...ceasul bisericii Sfinta Margareta se oprise pentru un minut de drag pentru mine...nu ne-am vazut, dar el i-a cunoscut pe amandoi...medias, oras de amaraciuni fara istorie...

fotografia vietii...

traia de multi ani pe o insula mult prea populata...era genul de femeie care alerga dupa frumusetea celorlalti, mai putin dupa a ei..experimentase destule, dar ii lipsea ceva important...o fotografie...nu ajunsese nici la genunchiul broastei pe scara narcisimului...orele stranse in fata oglinzii din intregul anilor vietii erau nesemnificative pentru a dezvolta un sindrom narcisist...parintii ii fusesera rapiti de o pantera si ea se perindase prin diverse case, dar nici unul dintre parintii de imprumut nu incercase s-o bage intr-o cutie neagra pentru a o extrage apoi pe o hartie lucioasa...nu suferise din cauza absentei imaginilor statice...n-a purtat niciodata fotografii ale iubitilor in portofelul zdrentuit, nu pentru ca nu si-ar fi dorit, dar nu intelegea ce se intampla in foaia aceea...si inca mai pastra in minte cuvintele uneia dintre bunicile senile, care ii spuse ca fotografii fura sufletele oamenilor cu aparatele lor...daca pana atunci ar fi putut inflori un ghiocel de dorinta pentru a fi subiectul unei secunde declansatoare, vorbele de duh spuse intre o horcaitura si alta au convins-o sa nu-si piarda sufletul in fata vreunui iluzionist al imaginilor stranii...asa ca in cutia de pantofi prafuita nu avea fotografii de la nici o zi de nastere, nu ca si le-ar fi serbat foarte des, nici din prima zi de scoala, nici de la balul de absolvire...si cel mai important nu exista pentru tara sa, refuzase sa aiba o carte de identitate, tocmai pentru ca a fugit si s-a ascuns in padure, cand trebuia sa faca o simpla fotografie...ii ajungea ca stia ea cum se numeste, nu-i trebuiau hartii pe care sa se uite pentru a-si aminti...si cand va simti batranete pe la gene o sa-si scrie pe o hartie...

...avea prieteni, nu traia singura, dar toti stiau de fotofobia ei si evitau subiectul, cum ocoleau si fotografiile in jurul ei...dar la o reunine mult prea sociala a aparut un tanar strain de cercul ei, pasionat de aparatele negre...evident ca din coltul lui retras in care a stat, ar zice ea aproape doi ani (atat de lunga si de plictisitoare i se paruse aceea petrecere) a reusit sa-i fure sufletul...fara stirea ei, dar si din intamplare...dupa ce a muncit zile intregi la developarea instantaneelor, fotograful a aflat si de boala frumoasei (asa i se paruse lui in unica fotografie pe care o reusise)...era ciudat din tot filmul o singura fotografie iesise, in rest filmul era negru...iar aceea fotografie infatisa o bruneta pe care nici n-o remarcase...avea ochii caprui, parul cret...n-a stiut ca sa faca cu ea, asa ca i-a trimis-o prin baiatul care ii aducea in fiecare dimineata ziarele...a pus-o intr-un plic...cand ea l-a deschis s-a sufocat, i-au trebuit cateva ore pentru a putea privi din nou fotografia...la inceput s-a amagit ca femeia aceea din fotografie nu poate fi ea...avea parca mai multa lumina in ochii...mai multe onduleuri in par...sani mai plini...piele mai inchisa la culoare...gura parca desenata...nu putea fi ea...cine sa-i fi juca un astfel de renghi?...a luat in cele din urma de un colt imaginea statica si s-a indreptat spre oglinda...nu mai era nici o indoiala...si-a pipait fata...da, era ea...sufletul ii fusese furat, dupa ce atatia ani se ferise din calea monstrului negru..."fotograf smintit" s-a gandit ea atunci...si acum dupa atata vreme gandeste la fel si parca isi doreste o reintalnire cu iluzionistul, dar ce nu stie ea e ca smintitul n-a pus nici macar pe jumatate din pasiunea ei..in plus a plecat din oras...

...prin piata neagra, o femeie isi taraie parul cret pe piatra cubica...fusta zbrentuita, asemenea portofelului, are pe poale noroi...picioarele goale maruntesc praful...bluza mov e sfasiata pe ambele maneci...fata supta e murdara, doar fotografia din mana ei mai pastreaza curatenie de odinioara...nu tipa, nu deranjeaza, doar ii bate pe trecatori pe umar, iar cei care au rabdare s-a asculte intalnesc aceleasi gesturi...le strecoara incet pe sub ochi o fotografie in care e o fata tanara imbracata intr-o camasa alba deasupra unui sarafan alabastru peste o pereche de blugi care atarna peste o pereche de tenesi ciclam cu floricele portocalii...apoi ii intreaba:"stiti cumva cine mi-a furat sufletul?"....si daca mai au rabdare le trece prin fata ochilor si o hartie pe care e mazgalit cu un creion dermatograf un prenume...

birt sedus si abandonat...

pe o strada, intr-un vechi castel se afla un loc in care totul e stramb...scaunele sunt mese, care la randul lor sunt scaune, sprijinte de tavan, care se opune parchetului suspendat si pe care stau bauturile cu sticle...fara bar, dar cu un ospatar ce tine locul vacant lasat de catel...e unul mare si cu ochii verzi,care stralucesc asigurand in acelasi timp lumina din birt...din suc s-a intrupat o lamaie, singura de altfel pe care o impart furnicile dotate cu picioare in creier...un fluture agonizeza intr-un colt de perete...era vedeta pana acum cateva saptamani, dadea recital pe scena suspendata din mijlocul tavanului...i-au luat microfonul si l-au dat la topit, doar, doar cu banii stransi vor salva negrul luat ca sclav tocmai din centrul tarii...armasarul cu coama alba, care se dezbraca pentru o mana de fan s-a retras in munti din lipsa de motivatie...doamna obosita care ii strecura iarba in iesle va muri peste doua zile...singura prezenta feminina din randul personalului s-a evaporat, iar in locul ei a aparut o fiinta fara trup, doar un cap si cu ochii verzi...si astfel lumina verde din local s-a amplificat reliefand pianul fara clape de langa scena...colonelul din capatul strazii a baut verde de paris in loc de cafea si si-a lasat ciupercile drept mostenire...aratosul (lasa cele mai mari bacsisuri actualei capatanoase) a fugit in America cu o doamna generoasa pe care a intalnit-o la un vin de pahar rosu chiar la primul scaun, acela de langa iedera din gradina in care au crescut serpii...ploaia se intoarce in nori lasand crevase in pamantul ranced...usile sunt sparte, doar geamurile mai pastreaza mirosul de negru al catifelei rosii ce se intindea in jurul acoperisului...fotografiile au ars in rame de atata suparare...beciul s-a umplut de broaste mute...lumina verde incepe sa palpaie...sunt ultimele momente de amor dintre ospatarul crud si fiinta nascuta din ramasitele Catalinei (asa o chema pe tarfa de lux a localului)...ea si aratosul emigrant erau complici in amor si in furaciuni...pana cand...ea a prins blestemul doamnei generoase si s-a dematerializat...in ochii fostului ospatar, care in lipsa de altceva, s-a descarcat in vintrele efemere e intuneric...scaunele sunt scaune...mesele sunt mese...colonelul e viu...Catalina e o naluca....doamna generoasa va pleca in cateva zile la Medias...aratosul nu mai lasa bacsisuri...catelul latra...el serveste bauturi din sticle...fluturele n-a rezistat, dar azi e preselectie pentru un nou solist...armasarul a raspuns la sms-urile insistente ale doamnei obosite, care mai are cateva zile de trait...pianul si-a regasit clapele ascunse in beci, unde broastele au prins glas...miroase a mov pe la geamuri...iedera e abundenta...e soare si cerul da, nu mai ia ploaie...la doua strazi mai incolo e inima cuiva...fericirea si-a mutat sediul...

rutina...

o pala de vant si o noua obisnuinta...minutele de melancolie, ca sa nu le zic de tristete...totul are legatura cu un singur lucru...prelungesc prea mult coada ursului, dar nu pot altfel...asa m-am construit din caramizile unei povesti unice...merele verzi cad...strugurii de sub frunzele de vita se coc...si ai plecat...e un pic de pustiu in mijlocul oazei rosii...un loc ce nu miroase a tine...doar un compromis de cateva zile, indeajuns sa sune ca tine..."cretin" oricat as incerca sa-ti spun asa, nu-mi iese...campia e prea uscata si eu prea implicata sa cred in asemenea cuvinte...in portretul sepia tu nu poti fi cretin...doar...ca si acolo simt gheata incalzita rareori...dar nu conteaza, nu mi-am luat tablou doar pentru nuantele deschise...l-am atarnat si pentru ca are culori inchise imbinate cu cele optimiste, toate intr-un intreg de invidiat...am licitat mult pentru o singuratate...mi-a iesit teribil de bine...o singuratate agatata de rama unei fotografii...

in continuare...

ma sfredeleste caldura...soarele e atat de rau cu mine...si nu e din cauza temperaturilor excesive...in nici un caz...prima zi fara fragi...nu mai am din ce sa culeg...arbustii au disparut asa cum prevazusem...dar gustul ultimei mese frugale persista...imi doresc atat de mult sa mai fi avut pe stoc...dar hibernarea este grea...nu am resurse din care sa ma hranesc si sa trec peste...mierea din debara e incuiata...si eu tot dupa fragi tanjesc...chiar daca era fructul oprit, era acolo sub ochii mei...ma saturam instantaneu...dar acum?...nu-mi mai ajung lacrimile...erau atat de negrii...atat de frumosi...gata pentru a ma infrupta din ei...mi-e frica...o sa mor de inanitie...nu ma vad culegand alte fructe...doar fragii aceia ma satura...poate ploua...dar picaturi de roua pe frunze de arbusti infloriti n-o sa mai pup niciodata...nu mai am martori pentru plimbarile matinale pe iarba uda...doar bicicleta mai sta intr-un colt, asteptand sa ma urc in sa si sa cutreier campurile de fragi maturi...cine ma mai tine de mana, cand unul dintre tepii de pe tulpina ma pisca nevazut si trei picaturi de sange se afunda in pamant?...nu stiu ce sa fac cu dorul meu de fragi...se va dilua singur, ar zice corul...dar semnalele nu sunt de alarma...sunt de asteptare...pana la cultura urmatoare...care probabil ar putea fi stransa intr-un an sau poate doi...picioarele aleraga...numai eu nu...privesc la ochii aceia de argint ai fragului...who'll stop the rain?

final cu repetitie

scaune de lemn aruncate unul peste altul...praf asezat peste vopseaua scorojita....intunericul nu te lasa sa distingi nimic inauntru...doar pe prima usa e un carton pe care scrie "inchis"... nu se mai soarbe cafea in "La Gazzeta"...nu mai e amurg de dimineata...e rasarit de noapte in ultima zi de plutire...de maine nu vor mai fi blocaje de membre si de organe, nici respiratie accelerata...nici lipire de faianta alba si lacrimi ascunse...o sa fie doar dor...in loc de adio s-au perindat cuvinte fara nici o legatura cu starea din ultimele saptamani, asa cum ne-am priceput sa facem si in urma cu o luna...pe terasa in linistea pietrelor, de pe un scaun in care ai stat cu spatele, ai tasnit spre locul, care nu-ti va mai apartine...in drum te-ai oprit la fantana si ai schimbat doua vorbe cu vecina, care nu prea mai poate scoate capul pe fereastra, nu mai are pentru cine...am stiut eu ca Ofelie e o zeita, pentru ca tot ea a fost pretextul (exagerez sau nu, putea sa traiasca si fara acele informatii pretioase smulse dintr-un zambet)...privesc prea mult din perspectia mea intortocheata lucrurile, dar daca ne-am ocolit atat de mult, de ce nu ne-am dus jocul pana la capat?...sa fi ajuns si tu om?...a fost un adio subinteles, inteleg...am stiut sa citesc printre randuri, de ce n-as face si in aceasta situatie acelasi lucru?...imi convine de minune sa cred ca am tulburat un pic apele din paharul vietii tale...e naiv ce cred si ce scriu, dar mierea e desertul meu preferat...

si acum ce-o sa ramana in urma?...Baneasa...autobuzele impartite...pisica aceea...aeroport...un strop din Deva...mai mult din Buzau...Baudelaire...Green Hours...terasa de langa Lia Manoliu...parc...Constanta...La Gazzeta...o groaza de povestiri...sms-uri intentionate dar si ratacite...patinoar si replica de pe drum...vocea din telefon...tigarile...cafeaua...vinul rosu sau alb...scenariile fabuloase...zambete...fotografia de pe diploma de licenta... si eu...dar nu si randurile tale (s-au pierdut in trash-ul Catalinei)...

...te-am devorat in fiecare minut adio ascuns...

ofelie...

Ofelie...frantuzoaica miniona...de ce ai aparut in calea noastra despartita?...habar nu ai ce ai facut azi prin prezenta ta stelara...ai spart nuca...coaja ei a implinit azi o luna...ce a trecut timpul...am plantat-o cu atata drag si acum ma doare cresterea....ochii tai caprui, alunitele m-au trimis catre alti ochi de aceeasi culoare si catre alunite de sex masculin...e greu sa ceri favoruri, cand nu mai e loc nici de "buna ziua"...dar tu erai atat de determinata, incat te-am ajutat prin el..."Parlez-vous francais?"...non, je ne parle pas, mais Ofelie parle...m-a maturat repede de pe covorul rosu, dar nici eu n-am insistat...si am plecat uitand cuvintele rostite pe care le-am rememorat pe seara, sa vad daca ti-am zis "te rog" sau "multumesc", doar ca sa nu fi parut iar stapana de sclavi...nu mi-au iesit la socoteala asemenea cuvinte...am mai stat la povesti cu micuta frantuzoiaca...si tu ai trecut in graba, adresandu-mi la fel de rapid vorbe de localizare...si gata pe ziua de azi...un mic miracol a la Ofelie...dar care va ramane singular si fara urmari...nuca s-a adunat de pe jos si se va reface maine...a fost doar o fisura minora...cu toata carapacea in spinare in cateva zile se va rostogoli in adancuri...si eu voi ramane pe tarmul gresit...pentru ca eu cred in jocuri ale destinului...si Ofelie e o zeita...

episod fantastic*

doi oameni stau si discuta cu placere...e clar ca se simt bine...si asta pana apare si intrusa...ostracizata deja de unul dintre personajele anterioare...condamnata la suplicii mai grele decat trasul pe roata...dar nu trebuie sa sufere...ei ii vine sa loveasca masa de sticla...nu, ea nu trebuie...revenind la episodul din seria care parca nu se mai termina...totul se opreste...nu-si mai adreseaza cuvinte...de ce?...pentru ca e ea acolo...s-a simtit ca ultimul lepros urat de comunitate, dar acceptat doar pentru ca e un spatiu deschis...n-a avut ce face decat sa traga un scan mai spre colt, mimand dezinteresul, dar oribilitatea ei era prea apasatoare...ii este interzis contactul verbal...unul dintre personaje a incercat sa salveze situatia, dar nu-i nimic de salvat...e doar de omorat gandacul acela mic, al carui denumire parca incepe cu litera g sau d, nici intrusa nu mai stia...ocolim, ocolim dar nu cu atat dispret ca incepe sa planga...si poate se si oftica...nu musca doar latra la stele...

*orice asemanare cu persoane sau fapte reale este pur intamplatoare...

la vie en rose

fericire...de cand te caut?... destine...ce zi mi-ai oferit azi...de mult nu mai traiesem o poveste rutinata la asemenea intensitate...totul mi-a iesit perfect, nici mie nu-mi vine sa cred cat mi-e de bine...sa fie de vina caldura de afara?...sau doar eu sunt de vina pentru izvorul de ambrozie ce mi-a cazut in brate?...ei, dar ce pretentioasa, nici lucrurile oachese nu-mi convin...ce as fi preferat?... telefoane pranziene isterice sau corecturi populare?....nici macar n-am avut minute de tacere in care sa incerc sa-mi tai parul verde...nici lacrimi inabusite...nici fracturi de gat din cauza de evitare...nu, chiar deloc...incepe sa-mi mearga de minune si vreau sa-mi impart starea alba cu toti cei din jurul meu...sunt pe munte si respir adanc iarba ingemanata cu flori...cat de roz e totul...nici ochelarii nu m-au mai enervat...ce sa mai, am trait azi ziua perfecta...am fost alintata din priviri...epuizata prin cuvinte...vesela prin definitia...desteapta cu spume...ca garnitura ar veni perfect un pahar de vin rosu stors din inima vitelului...dar nu l-am prins...asta e singura umbra pe ziua de azi...

in ceata...

fete fara ochi, fara gura, fara nas...doar pozitionari ghicite...umbra de gene pe usa galbena a blocului in descoperirea cautaturii in care sa intre cheia...chip lipit de oglinda...identitati ghicite doar in functie de memoria vizuala setata aproape de jumatate...priviri fixe si tampe pentru a induce in eroare...poate si doua complimente...vorbe prea multe si alintaturi enervante (am uitat ca sunt mare si nu mai am loc in categoria de varsta 5-10 ani)...scari coborate si urcate cu atentia unui maturator care-si pretuieste munca...plimbari disperate...culori sterse...moarte de vise...si gust de ciocolata neagra...dureri enervante...urmate de respingere si stransoare...rani adanci pe partea dreapta...asa as rezuma faptul ca timp de trei zile am pierdut obiectul cel mai de pret din viata mea...l-am recapatat, dar nu in forma lui fiabila...dintr-un singur punct de vedere a fost mai bine ca atatea zile nu am vazut, dar nu m-a ajutat la nimic, a fost doar o iluzie asemenea imaginilor pe care le-am completat in cele 72 de ore de absenta...

inca o geana...

"niciodata nu te voi trada de tot; desi te-am tradat si te voi trada la fiecare pas... cand te-am urat, nu te-am putut uita... te-am blestemat, ca sa te suport... te-am chemat si n-ai venit...am urlat si nu mi-ai zambit...am fost trista si nu m-ai mangaiat...am plans si nu mi-ai indulcit lacrimile...desert ai fost rugamintilor mele,mormant glasului meu...tacere fost-ai chinurilor si pustiu singuratatilor mele...ucis-am in gand intaia clipa a vietii si fulgerat-am inceputurile tale...vrut-am otrava radacinilor tale, seceta in fructe, uscaciune in flori si secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu....dar recunoscator iti este sufletul meu pentru zambetul ce l-a vazut doar el si nimeni altul...recunoscator pentru acea intalnire, de nimeni aflata...acea intalnire nu se uita, ci cu credinta ascunsa in tine rasuna in tacere, inverzeste pustiuri, indulceste lacrimi si insenineaza singuratati...iti jur ca niciodata nu vei cunoaste marea mea tradare...jur pe tot ce poate fi mai sfant: pe zambetul tau, ca nu ma voi desparti de tine..."

Emil Cioran

laura si calin...

ea bruneta cu fata de lapte brazdata de alunite...el, un brunet mai spre saten cu tenul bronzat...ambii ochi caprui...ea par drept cu breton si tuns in scari...el ras in cap...gene lungi, alta caracterisitica ce ii uneste...separati de cativa metri...ea vorbeste sacadat, el prefera linistea, poate si din cauza racelii, care-l chinuie de cateva zile...pantaloni scurti si un hanorac pentru caldura are Calin...Laura e roz si delicata, el e gri si tacut...campia e patria ei, muntii il adapostesc pe el...s-au ignorat aproape patru ore, dar cartile de joc i-au adus impreuna la masa albastra...ea joaca macao dupa regulile lui...nu se privesc si discuta doar despre inimi rosii, trefle, frunze si romburi...primele partide sunt ale lui, deja are 2-0, dar ea printre rasete abia desenate revine si egaleaza e 2-2...se plictisesc repede si Laura trece la numere de iluzionism ajutata de carti...el e neincrezator, dar i se alatura in ras...pentru ei minutele trec altfel...nu sesizeaza inca aceea compatibilitate pe care ar deduce-o altii...se despart...un moment dintre o viitoare Sarapova si un el care nu vrea sa spuna ce-si doreste...ea are zece ani si el la fel...

apus pe drum (apus de drum)...

e 1 iulie, aproape de noua si e vara...e sufocant de iulie...si e si trenul care ma duce acasa...dupa trei luni de pribegie permanenta...mi-e straniu totul...nu-mi mai aduceam aminte de scartaitul rotilor de tren, de restrictia de viteza, de portocaliul de la ferestre, de griul celor sase scaune, de asteptarile recente prin gari obscure din cauza lucrarilor...
odihna, mai bine zis de somn de doua ore, mai lin decat suma orelor dintr-o noapte...foaie de liniste in leganatul trenului...ce caut acasa?...bineinteles nu raspunsuri si nici alinari...ce-am gasit in schimb pe drum?...un soare rotund, care iriza printre nori de nuante diferite...incerca sa se retraga linistit catre oaza lui, la fel ca mine...frumusetea lui potenta imperfectiunea norilor blanzi si inchisi...culorile se amesteca...rosul-galbui al soarelui cu albastrul silfid al cerului, cu blandetea norilor cu verdele ars al frunzelor...o tusa de negru ar schimba perspectiva, dar nu se murdareste nimeni pentru a schimba instantaneul campiei ursuze aflate in adolescenta...
astept...rupere de pod...soarele pleaca intre pernele noptii...o mata ce combina si ea doua culori se striveste de rotile unui tren stationar, asemenea unor ganduri...miroase a aer...si iar astept...fosnetul camasii ma incurca...mirosul meu ma inunda, iar zgomotele colegei de compartiment ustura nervii...si mi-e cald...incerc sa uit...ca soarele inca nu a apus...ca eu inca mai sper ca de la 21:00 incolo poate incepe o noua zi...